M-a lovit azi-noapte în somn o furie și de atunci nu mai pot sa dorm. Închid ochii, totul e difuz și mă târăsc pe pereții din beton ai subconștientului. Bat cu pumnii în ei și strig în tăcere. Picioarele băltesc într-un lichid gros și rece, și-l simt printre degete cum trece. Cu greu îmi urnesc scheletul și îmi îndemn femurii să facă pașii. În dreapta nu-i nimic, în stânga, doar un lung perete gri. Lichidul a ajuns până la genunchi și se ridică cu fiecare pas. Lipsiți de ajutor, femurii se lasă acum mângâiați de mâinile încă calde. E din ce în ce mai frig. Și simt că  nu mai pot să respir. Lichidul e aproape de gură, și un surâs amarnic îmi încolțește în partea stângă. Parcă mai e un pic. Văd deja capătul zidului, dar nu-mi dau seama ce e dincolo de el. Vreau să mă grăbesc, să fug. Dar parcă-aș fi de piatră. Degeaba mă agit…nu mă aude nimeni. Încerc să mă mișc, dar parcă de nicăieri sfori mă pișcă de piele.

5 filme in trei zile. despre ce e vorba.

1. i saw SAW 6…:)) situatia de la inceputul filmului este una destul de scarboasa si macabra, dar mi-a dat o idee….daca as fi in postura gagiului, as stii acum ce sa fac cu kilogramele in plus ))

2. Sherloc Holmes. Ghici cine il )) plus ca mai ai un Downey Jr…ceea ce face bine la actiune….Cel mai mult imi plac la un astfel de film…decorurile….peisajul preindustrializarii, perioada in care oamenii incept intr-adevar sa puna pret pe ingrijirea corporala…drept dovada parfumul frantuzesc al Irenei Adler…Un film dinamic, care imbina si comedie, si un pic de romantism, si un pic de drama sentimentala, si mister, si elemente politiste, practic un buchet de arome, bine condimentat cu efecte speciale, numa’ bun de vazut sambata seara….

3. Bright Star ….BBC…e vorba de ultimii ani din viata marelui poet britanic John Keats, care moare la 25 de ani bolnav si in mizerie, considerandu-se un ratat…si trebuie sa treaca 50 de ani pentru a fi considerat unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai romantismului. Mi-au placut costumele, dar si drama unei iubiri, pe cat de posibile, pe atat de imposibila din punct de vedere financiar la aceea vreme. Sensibilite, visare, suferinta (cine nu a suferit din dragoste??) si sa fie oare vorba si de resemanare? Nu cred…

4. Bon. La ora asta, titlu e prea complicat pentru mine, dar m-am uitat pentru ca il avea in distributie pe , merge si asta, nu cea mai stralucita, zic…

5. Cazul 39. O, ho ho…:))) ))

Simplu. Cât mai simplu cu putință. Cu mama, Adriana și Alex în Piața Victoriei din Tîrgu Mureș. Unde s-o adunat poporu’ cu sticle de șampanie și la vinu’ fiert, unde primăria strălucea și orbea prin miile de beculețe atârnate de fațadă. Din Mureșeni până în centru îți cam ia trizăci de minute pe jos. Frig nu era, așa că am pornit spre porta dintre ani. Cu cât ne apropiam mai mult, se auzea muzica. Știam că o să cânte Aurel Tămaș. Mama e înnebunită după muzica lui. Ne-am făcut loc printre ceilalti mureșeni și ne-am apropiat de scenă, nu forte mult, să putem videa și artificiile. Și cântă, ardelene!

Aveam sufletul greu. Nu mă putem bucura de seara aia. Mă simțeam ca un câne alungat de la casa stăpânului, care acum nu face altceva decât să hoinărească. Nu am putut alunga nici gândul că, oficial, de la 1 ianuarie 2010, rămâneam practic fără loc de muncă și că noul an va fi unul foarte greu pentru mine.

Și cânta ardeleanul din Cluj pentru sufletul meu din Mureș:

Am fost fâcut să n-am pe-acest Pământ nimic
Ca pasărea pe ram cobor și mă ridic.

Refren:
Dar eu ce să fac
Dacă sunt sărac
Și umblu prin lume-n lung și-n lat ?
Pe vale mă duc
Și pe deal mă-ntorc
Dar degeaba că nu am noroc.
Nu am casă, nu am bani
Nu am în lume dușmani
Dar am femei de iubit
Și rachie de beut, mă…

…Balada săracului se cheamă că răsuna în pielea mea…

Și pe versurile astea am început să îmi amintesc ce fericită eram la 18 ani, când am terminat cu viața de liceu, iar la bachet, aprope ca mi-am rupt tocurile dansand pe piesa asta.

Și mai cântă ardeleanul de la Cluj de ardeleni…că o sa aibă parte numai de bine că-s buni.  Stânga, dreapta, stânga, dreapta erau mișcările mele, alții se prinseseră în horă.

Gândul meu era aiurea. Au început artificiile. Bum! Bum! Bum!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

După fix patru zile, pe la 12 noptea, am debarcat din lungul maț al Chefereului, taman din ultimul vagon pe peronul înghețat al Capitalei. De-abia îmi târâiam piciorele. Știam că o să găsîm cu greu taxiu, dar nici chiar așa, cu replici de genul ”Nu am nici o mașină pentru Gara de Nord, degeaba vă țin pe fir!” Da cin’ te-o pus fată, hăi, să mă țîi tu pe mine pe fir? Te-am întrebat dor de o mașină, ce naiba. O altă dispeceră mă pune pe hold. Mă pufnește râsul. Naiba să știe ce companie de taxiuri era, că la câte am sunat în noptea aia nici nu mai știu numerele de telefon. De ce rîdeam? Pentru că îmi puseseră Lambada , eventual să mă și învârt să nu îngheț de frig. Bun. Nici ăștia nu aveu mașină. Sun la Speed Taxi. Să videm ce-om rezolva. Mă pune gagica pe hold. Mă pufnește iarași râsul. Nu de alta, dar de data asta am fost nevoită să ascult Un actor grăbit, al mult regretatei Laura Stoica . Îmi place la nebunie piesa, dar această combinație, între piesă și compania de taximetrie, mi se părea hazlie. Îmi spuneam în gînd: hai odată, că-s grăbită. Și a venit. Mașina cu numărul 301.

http://www.sibiul.ro/webcam-sibiu-live/index.html este adresa la care găsesc o parte din amintiri. Din când în când evadez spre trecut prin virtual. Şi primele imagini le văd la Muzeul Astra . Şi îmi amintesc de o seara de 31 martie spre 1 aprilie din 2004 când printr-o gaură în gard am invadat în Gradina Zoologică clandestin. Capul răutăţilor nu eram eu, ci Marcian…A ţinut morţis să-mi arate pitonii (eram Adam şi Eva, în grădina Omului), dar oricum nu prea-i vedeam. Mai mult mă gândeam la ce o să ni se întâmple dacă ne prind paznicii. Eram echipată cu adidaşi şi îmi făceam planul de escapadă, dar nu aveam direcţie. Luna era de mult sus pe cer, şi ne-am apropiat de lac. Pe iarbă, priveam spre aceleaşi stele ca la Chirileu. Era deja 11 seara. Nimeni care să mă aştepte acasă. Sigur TJ (tanti Jeni, femeia la care stăteam în gazdă, se întreba pe unde îi umblă febleţea şi mă gândeam că iar nu o să adoarmă şi o să mă aştepte, sau o să mă pândească, să vadă la ce oră vin şi să îmi ţină dimineaţa o morală) îşi făcea griji. Puţin îmi păsa că a doua zi aveam cursuri. Am rupt ambalajul Laurei, şi ne înfruptam amândoi din ciocolată. Nu-mi mai amintesc ce discuţii am avut pe malul lacului, sub clar de lună, dar ţin minte că îmi era frig, iar din spate din pădure se auzeau sunete şi frunzişul care se mişcă. Câteva secunde, mintea mea a creat un monstru şi mă aşteptam să mă înghită. Si ma gandeam sa-l bag la inaintare pe Marcian, sa il manance pe el primul…Trecuse deja de miezul nopţii, eram îngheţaţi. Am pornit-o spre ieşire. Tâmpiţii de noi! Ne-am îndreptat spre ieşirea principală pe timp de zi, care oricum, noapte e închisă. Dar nu ne-am dat seama, că e noapte….Ne-a întâmpinat unul din paznici, cu o puşcă în mână. Noroc că Marcian e înalt şi m-am ascuns în spatele lui. Stânga-mprejur, atutomat! Şi am luat-o spre gardul vandalizat . Nu ne-a zis nimeni nimic. Parcă erau complicii noştri. A urmat drumul spre Intrarea Siretului, unde în scara unui bloc, Marcian parcase…bicicleta. Şi hai ţop pe ea. Îi spun lui Marcian că nu are nici o şansă să coboare Calea Dumbrăvii cu mine îngrozită pe bicicletă, plus că nu aveam ce face cu caietul studentesc. Dar băiatu’ camuflează caietul sub hanorac şi dă-i convinge-o pe Andrada să încalece. Cu chiu cu vai m-am lăsat convinsă. Nici frigul nu-l mai simţeam când luam curbele sau treceam pe roşu. Mă ţineam de el ca de Dumezeu şi vedeam blocurile unde luminile sunt aprinse şi îmi imaginam oamenii la casa lor…şi io pe drumuri….

La Teatru am debarcat cu muşchii încordaţi şi fericită că nu am plonjat în curba de la Simba, fast-food-ul unde obişnuiam să mergem să mâncăm. Locul în care Marcian mi-a pus pe masă motivele pentru care nu are de ce să îmi pară rău de sfârşitul relaţiei cu Mathyas. Am luat-o la pas până la Alcomsib-ul de pe centru. Am aşteptat la intrarea din gang până bicicleta a ajuns acasă. Şi am luat drumul cramei să bem un vin fiert, să ne dezmorţim, să ne ameţim….Cum făceam de fiecare dată când eram eu în impas psihologic şi sentimental…şi cred că şi el era plictisit de o relaţie la distanţă. Două cuvinte doar: consolare reciprocă. Odată m-a şi botezat. Era singura dată când i-am purtat numele: pe un bon de masă, unde a scris Banea Andrada J ….

Mă scald într-o mare de amintiri şi regrete. Îmi simt sufletul bătrân, năpădit de invidie. Mă simt ca un ratat. Mă gândesc la un spital de nebuni. Îmi imaginez culoare albe, cu urme de unghii pe pere ţi. Cu miros de clor . Cu ţipete şi urlete din cămăşile de forţă. Doi pitici se ceartă între ei. În capul meu. Unul îmi zice să renunţ. Unul îmi zice să nu renunţ. Îmi place din ce în ce mai mult căldura nebuniei. Îmi place din ce în ce mai mult răceala normalităţii. Sunt un pendul care oscilează. Bing! În stânga. Bang! În dreapta. Simt iar miros de clor. Devine înţepător. Mă înnăbuşă. Mă sufocă.

Mi-e dor de un pat de boliciune. Unde să zac. Să tac.

Sunt inutilă. O muscă naivă şi credulă că pânza de paianjen nu face rău. Atârn în realitate ca un schelet . Mecanic. Mă zbat. Am obosit să mă zbat. Pânza mă înconjoară, realitatea e din ce în ce mai evidentă. N-o vreau. Îmi biciuieşte visele, unul câte unul. De oboseală cad şi se sparg. În capul meu.

Închid ochii. Dar dau din nou de regrete şi amintiri. Mi-am pierdut voinţa.